LIMBA  ROMÂNĂ

LIMBA  ROMÂNĂ  ÎN  EPOCA  INFORMATICII

Autor : Alexandru Bogdan Munteanu

INTRODUCERE

    Limba se află permanent într-un proces de evoluţie, ce poate fi mai uşor de înţeles dacă îl asemănăm cu ciclul evolutiv al unui specii de fiinţe vii, care are în principal trei etape şi anume : formare, dezvoltare, stabilizare, dispariţie (extincţie sau transformare). Evoluţia unei limbi se desfăşoară foarte lent, pe perioade de timp de ordinul sutelor de ani, dar etapele menţionate mai înainte caracterizează evoluţia majorităţii limbilor care au fost în uz de-a lungul timpului în diferite părţi ale globului. Cele mai multe limbi folosite în timpurile vechi au dispărut complet, însă există limbi care deşi nu mai sînt vorbite în mod curent (de ex. latina), evoluţia lor finală este mai degrabă o transformare decît o extincţie, pentru că ele au dat naştere la alte limbi care le păstrează caracteristicile principale. Limbile care sînt folosite în prezent nu au nici ele garantată "supravieţuirea" pe termen nedefinit.

    Limba română derivă din limba latină populară ("latina vulgară"), vorbită de coloniştii aduşi de romani după cucerirea Daciei din anul 106 şi instalaţi pe teritoriul cucerit, care cuprindea Oltenia, Banatul şi Ardealul de azi. Coloniştii proveneau în cea mai mare parte din populaţiile romanizate anterior existente în Tracia (Bulgaria de azi), Iliria (Serbia, Croaţia şi Bosnia de azi) şi Asia Mică (Turcia de azi), un număr mai mic provenind din alte teritorii ale Imperiului Roman (Siria, Galia, etc.) sau din Peninsula Italică. Există încă multe semne de întrebare asupra modului în care a fost posibil ca o populaţie de colonişti cu origine foarte diversă a reuşit să impună limba latină (pe care o cunoştea în mai mică sau mai mare măsură) unei mase mult mai mari de oameni, în speţă dacilor, care erau populaţia băştinaşă şi aveau o limbă proprie de origine tracă. Din cauză că din limba dacă nu se cunosc cu exactitate decît foarte puţine cuvinte, în momentul de faţă nu se ştie exact contribuţia limbii dace la formarea limbii române, dar fără îndoială că ea există, cel puţin la nivel de vocabular (acest lucru explică şi asemănările de cuvinte cu limba albaneză, provenită şi ea dintr-o limbă tracă). După retragerea din Dacia a administraţiei romane, a armatei şi a unei părţi din colonişti în anul 271, populaţia romanizată rămasă pe loc s-a amestecat cu populaţia dacică rămasă în afara teritoriului colonizat (dacii liberi). Pe teritoriul fostei Dacii s-au perindat apoi timp de o mie de ani populaţii migratoare cu origini din cele mai diverse (germanică, slavă, turcică, etc.) care au intrat în contact cu populaţia daco-romană băştinaşă. Dintre aceste populaţii migratoare influenţa cea mai importantă asupra poporului şi limbii române au avut-o slavii, cei care s-au aşezat pe tot teritoriul României de azi şi au rămas timp de sute de ani, pînă cînd au fost asimilaţi de populaţia autohtonă. Formarea poporului român s-a încheiat după asimilarea acestei mase mari de populaţie slavă, lucru dovedit de faptul că milioane de români au azi nume de familie de origine slavă: Bogdan, Bratu/Brătescu/Brătianu, Dobre/Dobrescu/Dobrin, Dragomir/Dragomirescu, Dragoş, Drăgan/Drăgănescu, Mircea/Mircescu, Neacşu/Necşulescu, Neagu/Negulescu, Radu/Rădulescu/Rădoi, Stan/Stănescu, Stancu/Stănculescu, Stoica/Stoicescu, Şerban/Şerbănescu, Voicu/Voiculescu, Voinea/Voinescu, Vlad/Vlădescu, etc. În mod similar, formarea limbii române s-a încheiat şi ea după ce a avut loc întrepătrunderea dintre elementele romanice (daco-romane) şi cele slave, rezultînd limba română.

    Originea latină a limbii române nu poate fi pusă la îndoială pentru că sistemul gramatical (structura de rezistenţă a oricărei limbi) provine din latină, la fel ca şi majoritatea cuvintelor. Însă influenţa slavă este şi ea foarte puternică, în special la nivel de vocabular (cuvinte) şi la nivel fonetic (pronunţare, probabil şi sunetele Î sau Ă), deşi există şi influenţe de ordin gramatical, multe terminaţii ale cuvintelor fiind de origine slavă. Limba română s-a îmbogăţit de-a lungul timpului şi prin intermediul cuvintelor provenite din limbile popoarelor cu care românii au venit în contact (greci, maghiari, germani, bulgari, ruşi, turci, ucrainieni, sîrbi, etc.).

    Limba română a avut de la formarea ei o evoluţie naturală, care a dus pe de o parte la individualizarea (separarea) precisă a ei în cadrul grupului principalelor limbi romanice (franceza, italiana, spaniola, portugheza), iar pe de altă parte la formarea de dialecte caracteristice grupurilor mari populaţionale din Transilvania, Moldova şi Muntenia. Limba română a trecut deci de la formarea sa printr-un un proces de stabilire a unei identităţi proprii în cadrul grupului de limbi provenite din latină, proces completat la interiorul limbii de un fenomen de diferenţiere relativă a limbii vorbite în provinciile istorice româneşti. În evoluţia limbii române a avut loc însă şi o etapă de evoluţie artificială, care a avut loc în secolele 19 şi 20 cînd din necesitatea modernizării limbii au fost importate foarte multe cuvinte de origine franceză, ceea ce face ca astăzi cam 40% din vocabularul limbii române să fie de origine franceză. Iniţial se dorea eliminarea din limbă a cuvintelor nelatine (în special cele de origine slavă) şi înlocuirea lor cu unele de origine latină sau romanică (franceză sau italiană). Însă limba rezultată din acest proces nu mai semăna cu româna şi nu mai era înţeleasă de către populaţie, deci s-a renunţat la eliminarea unora din cuvintele româneşti deja existente, lucru care ar fi fost complet nepractic şi pe deasupra jignitor la adresa istoriei poporului şi a limbii române.

    Evoluţia limbii române nu s-a oprit, din contră, ea continuă cu eforturile permanente pe care le face limba pentru a se moderniza, în condiţiile în care trebuie să se adapteze la tendinţele de uniformizare a experienţei existenţiale umane reflectate în conceptul de globalizare. Modul în care limba română va reuşi să ţină pasul cu modernizarea fără a-şi pierde identitatea ei specifică va fi definitoriu pentru existenţa sa viitoare.

MODUL  DE  ADAPTARE  A  LIMBII  ROMÂNE

    Limba unui popor trebuie să se adapteze permanent la condiţiile mediului socio-politic, economic şi cultural în care trăieşte populaţia ce vorbeşte limba respectivă. O limbă "vie" (folosită în mod curent de o populaţie formată dintr-un număr apreciabil de persoane) nu se află niciodată într-o stare de "încremenire", influenţele asupra ei venind atît dinspre interior cît şi dinspre exterior. Astfel, oamenii care vorbesc o anumită limbă au nevoie de cuvinte care să exprime realităţile specifice perioadei istorice în care trăiesc şi pentru aceasta ei aleg sa inventeze cuvinte noi sau din contră preiau cuvinte din alte limbi. Situaţia optimă din punct de vedere al dezvoltării limbii este caracterizată de o stare de echilibru între influenţele interne şi cele externe, adică între crearea de cuvinte noi şi adoptarea de neologisme. Procesul de adaptare trebuie să ducă însă la întărirea limbii respective şi nu la distrugerea ei. La fel ca în cazul unui organism viu, păstrarea nealterată a structurii interne a limbii reprezintă cheia care îi va permite sa supravieţuiască şi să prospere, chiar şi în situaţia în care este supusă la influenţe externe extrem de importante.

    Înnoirea vocabularului unei limbi este un proces esenţial şi inevitabil, în condiţiile schimbărilor (ştiinţifice, tehnologice, sociale, etc.) care au loc permanent în societatea umană. Adoptarea de neologisme trebuie însă să se facă după un model bine pus la punct, în aşa fel încît cuvintele nou introduse să fie asimilate perfect, nu să fie înglobate cu forţa în limba importatoare, şi să apară grotesc, ca nişte corpi străini care întreţin nişte răni deschise. Un cuvînt străin trebuie deci adaptat condiţiilor specifice ale limbii române pentru a-l include în vocabular. Oricît de frumos (melodios) ar suna un anumit neologism, includerea în vocabularul român trebuie să depindă în principal de modul în care el se integrează în limbă, deci de cît de bine poate fi făcut sa respecte regulile gramaticale ale limbii române. Din aceasta cauza acceptarea unui potential neologism trebuie decisa luind în consideratie în principal criteriile functionale (de ex. cît de bine se poate declina cuvîntul) şi nu pe acelea estetice (de ex. cît de bine ne încîntă auzul). Una din caracteristicile principale ale limbii române este reprezentată de caracterul ei fonetic, care se defineşte printr-o corespondenţă exactă între pronunţarea cuvintelor şi scrierea lor. Atîta timp cît caracterul fonetic al limbii este păstrat intact limba română va supravieţui şi va prospera.

    În cazul unei fiinţe vii influenţele externe sînt reprezentate de energie şi de materie. Dar acestea se întîlnesc şi în cazul limbii, unde energia poate fi asimilată cu influenţele culturale, iar materia cu vocabularul propriu-zis (cuvintele folosite în mod curent). Este evident că influenţa culturală determină modul de constituire a cuvintelor noi. În cazul unui popor care are încredere în cultura sa şi nu o socoteşte inferioară altor culturi, majoritatea cuvintelor noi vor fi create pornind de la cuvinte deja existente în limba respectivă sau prin inventarea lor. Acesta este cazul popoarelor anglo-saxone. În cazul unui popor care are un sentiment de inferioritate d.p.d.v. cultural va exista tendinţa ca importul de cuvinte să fie masiv, pentru că lipseşte sentimentul de încredere în forţele proprii. Acesta este cazul poporului român, dar şi al altor popoare mai mici. Avem de-a face cu un cerc vicios care va avea ca rezultat în ultimă instanţă dispariţia culturii şi a limbii române sau transformarea lor în surogate ale culturii şi limbii majoritare, care în acest moment este cea anglo-saxonă.

CREAREA  DE  CUVINTE  NOI

    Este greu de spus ce îi face pe români să prefere situaţia de importatori de cuvinte, aceleia de creatori de cuvinte. Să fie vorba de complexul "provincialului", care doreşte să îşi depăşească condiţia, dar pentru că nu poate realiza acest lucru în mod practic (prin emigrare imediată), încearcă măcar să se transporte "simbolic" în interiorul societăţii în care visează să îşi desfaşoare existenţa? Din păcate mulţi dintre acei români care pot fi definiţi ca nişte "artişti ai cuvintelor", în speţă scriitorii profesionişti, se încadrează din ce în ce mai mult în curentul general şi ratează ocazia de a îmbogăţi vocabularul limbii române cu creaţiile lor personale, preferînd să devină nişte mesageri (colportori) care încetăţenesc (legitimează) uzul unor cuvinte, uneori extrem de nefericite, preluate din engleză, în defavoarea unor cuvinte de origine română.

    Reticenţa românilor în a deveni făuritori de cuvinte pare a avea rădăcini adînci şi este fără îndoială autoimpusă, un factor important ce a contribuit la perpetuarea ei fiind teama de a nu cădea în ridicol. Există în ceea ce îi priveşte pe mulţi români o anumită "pudoare" legată de limbaj, care îi împiedică să construiască ei inşişi cuvinte noi pentru că se tem că acestea ar putea declanşa accese de ilaritate din partea celor care le-ar auzi pentru prima dată. Însa inovaţia, indiferent de domeniul de aplicare, se bazează în bună parte pe curajul unor persoane de a încerca ceva nou, chiar dacă rezultatele nu vor fi de la început pe măsura aşteptărilor şi chiar dacă iniţial încercarea va stîrni hohote de ris. Una din caracteristicile care îi deosebesc pe creatorii de succes de aceia care se opresc la jumătatea drumului este hotărîrea cu care îşi continuă munca, chiar şi în condiţii de adversitate. Creatorilor care ştiu că sînt pe drumul cel bun le este indiferentă părerea celorlalţi, pentru că sînt siguri că ei vor avea dreptate în cele din urmă şi nu aceia care le contestă sau le iau în derîdere activitatea. Depăşirea sentimentului de ridicol care însoţeşte orice iniţiativă de a crea un cuvînt nou este deci prima etapă care trebuie parcursă de cineva care îşi propune să participe la îmbogăţirea limbii române în calitate de creator, nu de importator sau de colportor. Însa frica de a nu cumva fi etichetat drept un nou propovăduitor al izolării lingvistice faţă de limbile de mare circulaţie internaţională este de ajuns pentru a-i face să renunţe pe cei mai mulţi dintre aceia care ar dori să propuna un cuvînt nou.

    O acuză şi mai de efect care li se aduce frecvent celor care au curajul să susţină că importul nesăbuit de neologisme ar trebui stopat este aceea ca vor să întoarcă România pe vremea "gîtlegăului", iar limitarea importului de neologisme ar avea ca efect înapoierea culturală şi stiinţifică a ţarii. Cuvîntul "gîtlegău" nu a intrat niciodată în uzul comun, dar a fost unul dintre protagoniştii principali ai unei dispute care a avut loc în secolul 19 între susţinătorii înnoirii limbii române prin import de neologisme şi cei care susţineau crearea unor cuvinte noi dintr-unele deja existente. Gîtlegăul era propunerea acestora din urmă pentru obiectul de îmbrăcăminte care este cunoscut azi sub numele de cravată. Acest cuvînt a fost creat prin fuziunea cuvintelor gît şi legătură, cu o uşoară modificare a acestuia din urmă din motive gramaticale, pentru ca rezultatul sa aibă 3 silabe (gîtlegău) şi nu 5 (gîtlegătură), astfel fiind mai uşor de pronunţat. Prin comparaţie, cuvîntul "cravată" vine de la denumirea poporului care a purtat prima oară acest obiect, în limba croată "Hrvatska" însemnînd "Croaţia". Pentru că panglica de material textil purtată la gît de mercenarii croaţi din Franţa a devenit în scurt timp foarte populară, cuvîntul "hrvatska" a suferit cîteva modificări şi a ajuns la forma "cravate", în aşa fel încît sa poată fi uşor pronunţat de către francezi, care sînt cunoscuţi pentru accentul pus pe eleganţa îmbrăcăminţii, ei adoptînd foarte repede invenţia croaţilor. În limba română "cravata" a patruns deci prin intermediul limbii franceze. Dacă este sa judecăm exclusiv după criteriul estetic, cuvîntul "cravată" este mai melodios şi sugerează cumva faptul că avem de-a face cu un articol de lux, aşa cum era în acele timpuri. Dar dacă este să judecăm după criteriul utilităţii cuvîntului, după cît de uşor se înţelege despre ce este vorba, atunci "gîtlegău" ar fi mai potrivit, pentru că nimeni nu ar dori sa spună ca poartă o "croată" la gît. Decizia de a folosi "cravată" în loc de "gîtlegău" nu mai poate fi răsturnată acum şi nici nu ar fi de dorit acest lucru, dar trebuie subliniat faptul că ea a avut cîteva consecinţe extrem de nefaste asupra limbii române. În momentul tranşării disputei dintre importatorii şi creatorii de cuvinte în favoarea primilor, tabăra creatorilor a suferit nu numai o înfrîngere zdrobitoare, ci a fost condamnată la blamare veşnică pentru vina închipuită de a împiedica modernizarea limbii, iar cuvîntul "gîtlegău" a primit un loc în "infernul" cuvintelor şi îşi petrece penitenţa arzînd neîncetat la flacăra dispreţului general. Consecinţa cea mai gravă a disputei dintre importatori şi creatori a fost însă abandonarea completă a creării de cuvinte noi prin fuzionarea unora deja existente în favoarea importului de neologisme. Acest lucru se poate vedea cel mai bine în ziua de azi, cînd pentru cuvintele englezeşti apărute masiv în limbajul de zi cu zi nu există nici un rival creat prin fuzionarea unor cuvinte autohtone. Singurele cuvinte româneşti care par compuse prin fuziune sînt în fapt tot neologisme, deci fuziunea a avut loc în limbile de origine, dar rămîne aparentă şi în română.

    Ceea ce este însă extrem de ironic în toată povestea legata de "gîtlegău", este că acest cuvînt şi-a pierdut dreptul de a exista în limba română, dar şi l-a obţinut în limba engleză, în special cea vorbită în USA. Prin intermediul acesteia el a intrat şi în vorbirea unor români, care ar fi dealtfel oripilaţi dacă li s-ar cere sa renunţe la cuvîntul "cravată" în favoarea "gîtlegăului". Ei bine, în dialectul nord-american al limbii engleze (cel vorbit în USA) cuvîntul folosit pentru panglica purtată în jurul gîtului este "necktie", care este evident format prin fuzionarea cuvintelor "neck" ("gît") şi "tie" ("legătură"). Iată că usamericanilor nu le este ruşine să spună că poartă un "gîtlegău" în loc de o cravată şi nu îşi pun problema că limba vorbită de ei este una retrogradă, învechită. Trebuie dealtfel menţionat că în engleza vorbită în Marea Britanie se foloseşte în special cuvîntul "tie" pentru "cravată", deşi există şi cuvîntul "cravat" (provenit din franceza), care este însă mult mai puţin folosit. Este deci de remarcat toleranţa vorbitorilor nativi de limbă engleză, care au la dispoziţie mai multe variante pentru "cravată" (necktie, tie, cravat, neckcloth) şi le acceptă pe toate, fără să facă crize de isterie sau să se lanseze în acuzaţii ridicole.

    Deşi popoarele englez şi român au fost despărţite de o distanţă geografică foarte mare, limba engleză are unele similitudini de evoluţie istorică cu limba română. Astfel, atît limba engleza cît şi cea româna îşi au punctul de plecare în limba vorbita de "cotropitorii" unui teritoriu, fiind deci vorba de limbi neautohtone teritoriului în care s-au definitivat. În cazul englezei invadatorii au fost triburile de origine germanică (angli, saxoni, etc.) care au ocupat un teritoriu locuit de triburi celtice, a căror limbă avea o identitate proprie, păstrată şi în ziua de azi în principal sub forma limbii irlandeze. La fel ca şi în cazul românei, limba vorbită iniţial în insula Marea Britanie (care cuprinde Anglia, Ţara Galilor şi Scoţia) a dispărut complet, fiind înlocuită de limba noilor-veniţi, care a fost pînă la urmă acceptată şi de autohtoni. O a doua etapă în formarea limbii engleze a fost cucerirea normandă, care a făcut ca limba oficială în Marea Britanie sa devină pentru o sută şi ceva de ani limba franceză, mai precis un dialect vechi al ei, vorbit de normanzi. Această perioada a făcut ca în limba engleza să îşi facă loc multe cuvinte de origine franceză, care se întîlnesc şi azi şi nu sînt socotite neologisme. Masivul aport de cuvinte franţuzeşti în limba engleză se asemănă cu influxul la fel de mare de cuvinte de origine slavă în limba română, efectul în ambele cazuri fiind unul de îmbogăţire lexicală, foarte benefic pentru nişte limbi aflate în formare, care aveau nevoie urgentă de cuvinte pe baza cărora să se dezvolte limba literară.

    Limba literară este limbajul folosit în operele cu caracter cultural-ştiinţific şi reprezintă întruchiparea cea mai elevată a unei limbi. Ea are drept caracteristici principale claritatea în exprimare, bogăţia lexicală şi corectitudinea gramaticală. Limba literară este în primul rînd un factor unificator, pentru că ea aduce la un numitor comun diversele dialecte regionale ale unei limbi. În al doilea rînd, limba literară este un factor de stabilitate, pentru că nu permite remodelarea regulilor gramaticale decît în anumite limite şi asta doar dacă este neaparată nevoie. În al treilea rînd, limba literară este un factor de progres, ea fiind aceea care decide îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte şi expresii noi, legitimînd sau nu uzul acestora.

    Limba engleză este de origine germanică şi are în comun cu limba germană modernă uşurinţa de a crea cuvinte noi prin fuziunea unora deja existente. Englezii sînt un popor cu un simţ al practicului foarte dezvoltat şi acest lucru se vede şi în modul în care şi-au alcătuit vocabularul. Ori de cîte ori au avut nevoie de un cuvînt nu au stat mult pe gînduri şi l-au creat rapid prin procedeul fuziunii, fără sa le pese că noul cuvînt ar putea declanşa zîmbete pentru că ar fi prea "rustic", fiind lipsit de vreun semn de "nobleţe" estetică, aşa cum par a avea cuvintele moderne care au rădăcini greceşti sau latine. Această metodă de îmbogăţire a limbii a dat rezultate foarte bune pentru că nu s-a mai pierdut timp cu adoptarea de cuvinte străine, dintre care unele nu se puteau adapta cerinţelor gramaticale ale limbii engleze. Pe de altă parte cuvîntul rezultat prin fuziune avea de multe ori un sens atît de evident, încît toată populaţia (indiferent de gradul de educaţie) putea să-şi dea seama uşor la ce se referea cuvîntul respectiv, spre deosebire de cuvintele create pe baza unor teme (rădăcini) greceşti sau latine, al căror înţeles ar fi trebuit explicat în prealabil. Vocabularul englez are deci la baza în primul rînd criteriul funcţional (utilitar) şi nu pe cel estetic, iar acest lucru a permis adaptarea rapidă a limbii la cerinţele societatii moderne. Mai mult, în limba engleză coexistă paşnic cuvinte create prin fuziune cu unele importate, iar acest lucru nu deranjează pe nimeni.

    În cazul limbii române lucrurile stau cu totul diferit, în primul rînd din cauza absenţei cuvintelor create prin fuziune, care lasă loc liber importului de cuvinte pentru îmbogăţirea vocabularului. Însă deşi neologismele sînt utile pentru orice limbă, afluxul lor masiv pune în pericol integritatea limbii importatoare, lăsînd la o parte faptul ca multe dintre ele nu vor fi înţelese prea uşor de majoritatea populaţiei. Spre deosebire de anglo-saxoni (englezi, usamericani, etc.) care văd cuvintele prin prisma funcţionalităţii lor, românii au tendinţa să recepţioneze în principal aspectul estetic al cuvintelor, şi cu cît acestea sînt mai melodioase, mai plăcute la auz, cu atît ele sînt mai des folosite.

    O parte din români par a avea în ultima vreme timpanul extrem de "sensibil", şi numai auzul unor cuvinte care se termină cu grupurile de litere "oi" sau "ău", considerate specifice cuvintelor "neaoşe", pare a le produce o "inflamaţie" supărătoare a urechii, care aparent se transmite şi la creier şi le determină reacţii de "greaţă" lingvistică. Bineînţeles că de cele mai multe ori "inflamaţia" nu apare la auzul unor cuvinte englezeşti care şi ele se termină în "oi", dovadă ca totul se reduce la un dispreţ abia mascat faţă de limba română şi o admiraţie nemărginită faţă de cea engleză. O astfel de situaţie s-a petrecut atunci cînd eu am propus înlocuirea englezismului "flame-war" cu un cuvînt inventat de mine şi anume "flamboi", rezultat prin fuziunea cuvintelor "flamă" şi "război". Foarte multi internauţi care au intervenit pe firul de discuţie dedicat disputelor aprinse de pe forumuri au reacţionat violent sau batjocoritor, displăcîndu-le sonoritatea "ţărănească" a termenului inventat de mine, uitînd bineînţeles de numărul mare de cuvinte englezeşti care se terminş în "oy" (pronunţat"oi"), printre care şi celebrul "cowboy", aflat la mare preţ printre usamericani şi admiratorii acestora. Ca o ironie a soartei, în acelaşi an în care avea loc discuţia la care am făcut referinţă îşi începea cariera stralucită un cuvînt englezesc nou-inventat şi el, anume "fanboi" (pronunţat "fenboi"), care desemnează persoanele cu o admiraţie "fanatică" faţă de produsele unei anumite companii. Acest cuvînt este din ce în ce mai răspîndit pe forumurile de discuţii, iar sonoritatea sa nu i-a împiedicat în nici un fel adoptarea de către vorbitorii de limbă engleză, dovadă că aceştia pun preţ mai mare pe capacitatea de semnificare a cuvîntului decît pe sonoritatea lui. 

    Se pare deci că în cazul limbii române trebuie depăşite mai întîi nişte piedici psihologice, care îi menţin pe români în condiţia de cîrpaci cu cuvinte străine şi îi impiedică să redevină creatori ai propriei lor limbi. Poate că exemplul limbii engleze unde complexele psihologice de inferioritate aplicate cuvintelor nu îşi au locul, ar trebui luat în seamă. Ar trebui de asemenea descoperită plăcerea invenţiei de cuvinte noi, care este la latitudinea fiecărui vorbitor de limbă română. La fel ca orice proces de creaţie şi acela prin care se plămădesc cuvinte poate să nu fie încununat de succes de la început. Dar perseverenţa şi rafinarea metodelor folosite pot duce la rezultate foarte bune. Inventarea unui cuvînt care are ulterior priză la public şi începe să fie folosit de cît mai mulţi oameni are ca rezultat întărirea încrederii în potenţialul creativ al propriei persoane. Această recompensă este bineînţeles de ordin spiritual, dar creşterea încrederii în forţele proprii poate duce ulterior şi la recompense pe plan material, atunci cînd alte şi alte proiecte creative vor fi duse la bun sfîrşit. Descoperirea potenţialului creator al unei persoane poate deci începe cu o acţiune aparent banală, cum ar fi crearea unui cuvînt de care este nevoie la un moment dat.

ADOPTAREA  DE  NEOLOGISME

    Adoptarea neologismelor în limba româna a fost favorizată în secolul 19 şi prima jumătate a secolului 20 de principalele influenţe culturale europene care şi-au pus amprenta asupra culturii române, în speţă culturile franceză şi germană. Sfîrşitul secolului 20 şi începutul secolului 21 stau sub influenţa covîrşitoare a culturii de origine anglo-saxonă, în special cea din Statele Unite ale Americii (USA). Influenţa pe care o are această ţară în majoritatea domeniilor de activitate umană (începînd de la ştiinţă şi terminînd cu politica) este de netăgăduit şi probabil nu are corespondent în istoria umanităţii.

    Hegemonia culturală usamericană se bazează pe activitatea intelectualilor din USA care îşi fac publice eforturile prin canalele de distribuţie a lucrărilor ştiinţifice sau culturale şi din ce în ce mai mult şi prin publicare pe internet. Este deci vorba de prezentarea unor teze (idei), şi nu de impunerea lor cu forţa. Faptul că din ce în ce mai mulţi oameni din toate părţile lumii consideră produsele culturale usamericane ca fiind cele mai bune la ora actuală este un lucru de înţeles şi nu poate fi privit ca fiind ceva rău în sine. Însă adoptarea în mod necritic a culturii usamericane are şi un efect pervers, anume acela de a induce un complex de inferioritate în rîndul oamenilor care trăiesc în ţări mai mici, a căror cultură nu poate rivaliza cu cea usamericană, din motive variate (populaţie mai mică, fonduri pentru cultură foarte reduse, etc.). Din păcate cetăţenii (şi chiar guvernele) unor astfel de ţări încearcă ieşirea din starea neplăcuta provocată de complexul de inferioritate nu prin tratarea cauzelor acestuia (lipsa de productivitate a culturii locale), ci prin negarea lui, ceea ce are ca efect creşterea dependenţei faţă de cultura usamericană.

    Edificiile intelectuale (operele ştiinţifice şi culturale) sînt produse ale gîndirii umane, iar forma lor concretă este realizată cu ajutorul limbajului scris. Un aspect particular al acestora este faptul că receptarea adecvată a sensului lor de către o anumită persoană este dependentă de gradul de înţelegere de către persoana în cauză a limbajului în care au fost concepute. Cu alte cuvinte, dacă o lucrare a fost scrisă în limba engleză, atunci înţelegerea ei presupune de obicei învăţarea limbii engleze. Bariera limbajului poate fi depăşită şi dacă avem acces la o traducere a lucrării într-o limbă pe care deja o cunoaştem, cea maternă sau alta. Ritmul accelerat de publicare a lucrărilor ştiinţifice şi culturale face însă ca varianta traducerii să fie din ce în ce mai puţin probabilă, pentru că traducerea necesită un efort de muncă important care este destul de scump.

    Produsele de divertisment audo-vizual (filme şi muzică) în limba engleză sînt probabil principalele responsabile pentru promovarea limbii engleze şi a culturii usamericane la nivel mondial. Răspîndirea folosirii calculatoarelor şi a internetului a contribuit şi ea la hegemonia limbii engleze, din motive ce ţin de softurile folosite şi de materialele existente pe internet. Nu există o statistică precisă a numărului de opere cultural-ştiinţifice publicate anual, însă o estimare aproximativă ar releva probabil faptul că aproape jumătate din acestea sînt elaborate sau traduse în limba engleză. Învăţarea limbii engleze a devenit de voie - de nevoie o disciplină obligatorie în sistemul de învăţămînt din majoritatea ţărilor globului, tocmai pentru ca societăţile respective să poată să menţină contactul cu ştiinţa şi cultura modernă.

    Cel mai palpabil efect al dominaţiei culturii usamericane asupra celorlalte culturi de pe glob este importul masiv de către acestea din urmă a unor cuvinte din limba engleză. În măsura în care aceste neologisme au suplinit lipsa unor cuvinte autohtone şi în acelaşi timp s-au adaptat regulilor gramaticale ale limbilor importatoare, procesul poate fi privit ca fiind unul benefic. Însă orice proces care se desfăşoară rapid şi cu o intensitate mare nu poate fi controlat corespunzător şi ca urmare îşi fac apariţia efectele nocive. Şuvoiul de neologisme de origine engleză care se revarsă în toate limbile aparent nu mai poate fi stăpînit şi tinde să elimine din aceste limbi unele cuvinte autohtone, la fel cum un torent de apă dezrădăcinează arborii întîlniţi în cale.

    Situaţia limbii române în momentul de faţă este destul de critică, deşi există voci care spun că ea va rezista, aşa cum a făcut-o şi pînă acum în faţa altor limbi din care au fost preluate multe cuvinte, de exemplu franceza. Însă situaţia din secolul 19 nu se poate compara cu cea din secolul 21. În secolul 19 cei care impuneau modificările limbii literare erau lingviştii şi scriitorii profesionişti (romancieri, poeţi, jurnalişti, etc.), deci un număr relativ mic de oameni raportat la totalul populaţiei. Au existat bineînţeles şi excese, cum a fost de exemplu dorinţa unor scriitori (sau chiar lingvişti) de eliminare completă a cuvintelor de origine slavă şi înlocuirea lor cu neologisme provenite din limbile franceză sau italiană. Astfel de manifestări arbitrare şi iraţionale au avut un impact minor, tocmai pentru că majoritatea intelectualilor nu le-au sprijinit. Per total se poate spune că limba română a intrat în secolul al 20-lea mai bogată şi mai modernă, păstîndu-şi însă toate caracteristicile ei de bază. Lucrurile stau complet diferit acum, la începutul secolului al 21-lea, cînd toată populaţia ştie să scrie, iar o mare parte din ea o şi face, în principal pe internet, care a devenit în ultimul timp platforma preferată pentru expunerea părerilor proprii. Mărirea numărului de "scriitori" nu s-a însoţit însă şi de o creştere a respectului acestora faţă de limba româna, care este unealta ce îi ajută să îşi exprime ideile.

    Limbajul scris folosit pe internet de către majoritatea românilor are caracteristica de a fi înţesat cu cuvinte şi sintagme englezeşti mai mult sau mai puţin adecvate, în locul unora româneşti care ar putea exprima perfect opiniile autorului. Cuvîntul dintr-o limbă străină care este folosit în locul unui cuvînt autohton, deşi ambele au acelaşi înţeles, se numeşte "barbarism". Denumirea are o nuanţă peiorativă, aceasta fiind o moştenire a termenului folosit de cele două mari civilizaţii europene antice (greacă şi romană) pentru a desemna persoanele care nu le aparţineau. Un termen mai potrivit pentru cuvintele neautohtone ar fi "străinisme", care nu mai induce nuanţa peiorativă, fiind deja încetaţenită folosirea unor termeni care indică originea cuvintelor străine, de exemplu "englezisme", "franţuzisme", etc. Dar "barbarism" sugerează cel mai bine comportamentul unui cuvînt străin care nu se pliază regulilor limbii în care este introdus, la fel cum "barbarii" de odinioară nu doreau să respecte normele sociale ale marilor civilizaţii antice.

    Marele pericol al acceptării "barbarismelor" în limba română este potenţialul lor distructiv asupra structurii de bază a limbii. Ceea ce diferenţiază barbarismele de neologismele "civilizate" este tocmai faptul că nu se pot încadra în regulile gramaticale existente, pentru ele trebuind să fie adoptate excepţii de la aceste reguli. Dar cu cît se acceptă mai multe excepţii de la o regulă gramaticală, cu atît regula respectivă devine mai insignifiantă şi într-un sfirşit va fi desfiinţată. Gramatica este schela pe care este clădit "edificiul" limbii, iar dezagregarea unei porţiuni din această schelă poate avea consecinţe dezastruoase pentru întregul edificiu. Persoanele care folosesc barbarisme în limbajul curent nu sînt conştiente probabil că în acest fel încurajează introducerea unor "cai troieni" în limba română, care în timp pot să o distrugă. La fel ca şi un organism viu, limba unui popor a evoluat lent şi a ajuns la o stare de echilibru. Barbarismele nu fac decît să atace permanent acest echilibru, iar numărul lor în continuă creştere le va uşura mult sarcina. Cei care vor avea de suferit de pe urma acestui deznodămînt vor fi tocmai cei care au contribuit la el, dar nu i-au prevăzut consecinţele sau nu le-a păsat de ele.

    Însă poate că barbare nu sînt cuvintele, ci chiar oamenii care pentru a se simţi "la modă", distrug (în mod inconştient sau cu bună ştiinţă) o limbă clădită pe parcursul a sute de ani. Există în momentul de faţă din ce în ce mai multe persoane de toate vîrstele care se "remarcă" prin folosirea barbarismelor, în special pe internet, dar din ce în ce mai frecvent şi în limbajul de zi cu zi. Iar cei care îndrăznesc să le atragă atenţia asupra limbii "stricate" pe care o folosesc sînt luaţi în rîs sau insultaţi. Folosirea barbarismelor nu este nici pe departe un semn de cultură sau de modernitate, din contră este cel mai bun indiciu al superficialităţii în gîndire şi al respingerii unui minim efort intelectual care ar implica folosirea cuvintelor româneşti, mult mai adecvate pentru a comunica şi a face înţeles orice tip de mesaj. Pentru persoanele care folosesc cu precădere barbarisme în limbajul curent (scris sau vorbit) voi folosi de acum încolo denumirea de "barbarişti".  

    Chiar şi în lipsa ajutorului oferit de către cei care o vorbesc, limba română are cîteva mecanisme de apărare intrinseci, care îi permit să nu accepte atît de uşor neologisme. Trebuie menţionat că indiferent de cît de mulţi oameni folosesc un anumit cuvînt străin, acesta nu va putea niciodată să acceadă la statutul de neologism dacă nu reuşeşte să se adapteze particularităţilor gramaticale ale limbii române. Pentru ca un cuvînt strain să poată fi acceptat ca neologism ar trebui să fie respectate următoarele criterii :

• Să suplinească lipsa unui cuvînt românesc pentru o anumită noţiune (obiect, activitate, etc.)
• Să nu aibă acelaşi înţeles cu un cuvînt românesc deja existent sau cu unul care ar putea fi creat prin fuzionarea unor cuvinte româneşti deja existente
• Să respecte caracterul fonetic al limbii române, adică să fie citit aşa cum se scrie, eventual după cîteva modificări adaptative (de ex. pentru eliminarea literelor duble)
• Să fie uşor de pronunţat în limbajul vorbit (să nu aibă grupuri de consoane vecine - de ex. "thr")
• Să fie declinabil fără a se apela la cratimă (de ex. articolul hotărît şi pluralul să se realizeze prin sudarea sufixelor corespunzătoare, nu prin ataşarea lor cu ajutorul cratimei)
• Să aibă pe cît posibil acelaşi gen în română ca şi în limba de origine

    O caracteristică esenţială a limbii române este caracterul ei fonetic, care înseamnă corespondenţa aproape perfectă între modul de scriere şi de pronunţare a cuvintelor. Mai simplu spus, limba română se citeşte aşa cum se scrie, spre deosebire de limbi ca engleza sau franceza unde există diferenţe mari între modul de scriere şi de pronunţare a cuvintelor. Acest lucru face ca importul corect de cuvinte din limbile nefonetice să presupună fie pronunţarea neologismelor în română în mod diferit faţă de limba originară, fie ajustarea neologismului în aşa fel încît să sune şi în română la fel ca în limba originară. De exemplu în franceză există cuvîntul "restaurant" (pronunţat "restoran") şi el a fost preluat în limba română în forma lexicală originară ("restaurant"), dar s-a renunţat la pronunţia din franceză în favoarea uneia specifice limbii române ("restaurant"), în care se citesc toate literele unui cuvînt. Pe de altă parte în cazul englezescului "match" (pronunţat "meci"), nu putea fi păstrată forma lexicală originară pentru că ar fi sunat "groaznic", deci i-a fost ajustată forma în "meci" şi s-a păstrat pronunţia din engleză. În sfîrşit, în cazul englezescului "tramway" (pronunţat "treamuei"), nu au fost păstrate în limba română ("tramvai") nici forma şi nici pronunţia originară. Regula de a pune întotdeauna pe primul loc caracterul fonetic al limbii române a fost respectată pînă acum cu stricteţe în cazul marii majorităţi a cuvintelor importate.

    Din păcate, persoanele care folosesc englezisme în ziua de azi nu îşi mai pun problema să le adapteze la caracterul fonetic al limbii române, ci se aşteaptă ca un cuvînt englezesc să îşi păstreze atît forma lexicală cît şi pronunţia originară. Domeniul informaticii ne oferă nenumărate exemple în acest sens: englezescul "driver" este scris ca atare în română, dar este pronunţat "draiver" şi nu "driver", cum ar fi fost corect. Alte exemple sugestive de neadaptare sînt barbarismele care conţin litere duble (de ex, oo sau cc). În limbile străine grupurile de vocale cum sînt "oo" sînt pronunţate diferit faţă de literele constituente. De exemplu în cazul englezismului [to] "boot", pronunţia originara este "but". Cei doi de "o" sînt folosiţi în acest caz pentru că dacă s-ar fi folosit un "u", cuvîntul s-ar fi pronunţat în engleză "băt". În limba română varianta corectă a acestui neologism trebuie deci să fie "a buta" şi nu "a boota". Un alt cuvînt scris greşit de unii internauţi este "spammer". În limba engleză cei doi de "m" sînt necesari pentru a se obţine pronunţia "spamăr". Dacă s-ar folosi un singur "m", pronunţia în engleză ar fi "speimăr". Limba română nu foloseşte consoane duble decît foarte rar, iar în acest caz nu are nevoie de al doilea "m" pentru a păstra o pronunţie aproape de cea originară, deci el trebuie să dispară.

    Atunci cînd se are în vedere adoptarea unui neologism, trebuie să se ţină cont şi de uşurinţa cu care va putea fi el folosit în limbajul vorbit. Unele limbi străine, ca de exemplu engleza, au cuvinte care conţin grupuri de consoane, dar acest lucru nu alterează pronunţia originară prea mult pentru că unele din acestea nu sînt în fapt rostite. De exemplu în limba engleză cuvîntul "thread" se pronunţă "tred", consoana "h" fiind aproape ignorată în pronunţie. Multi internauţi români folosesc însă pe forumurile de discuţii barbarismul "thread" în locul cuvîntului românesc "fir", care are practic acelaşi înţeles. Cum "thread" se pronunţă în română aşa cum se scrie, asta ar însemna ca multora să li se contorsioneze limba în gură atunci cînd l-ar rosti. Dar fiind vorba de o comunicare scrisă, pronunţia lui "thread" nu îi deranjează pe forumiştii români. Dacă însă ar trebui să comunice oral, ei ar renunţa imediat la el şi ar folosi românescul "fir", care îl traduce perfect pe "thread" şi este extrem de uşor de pronunţat.

    Una dintre cele mai importante particularităţi ale limbii române se referă la modul de articulare a cuvintelor. Articolul hotărît este partea de vorbire care ne permite să semnalăm că în discursul nostru ne referim în mod specific la un anumit obiect, care le este cunoscut interlocutorilor noştri. În majoritatea limbilor străine articolul hotărît se pune înaintea cuvîntului pe care îl determină (de ex. "the core", cuvînt englezesc). Însă în limba română articolul hotărît se ataşează sub formă de sufix (se "sudează") la porţiunea terminală a cuvîntului articulat. Dacă luăm ca exemplu cuvîntul "nucleu", atunci forma articulată hotărît a acestuia este "nucleul", unde l-ul terminal este tocmai articolul hotărît, care aşa cum se vede este alipit la rădăcina cuvîntului articulat. Cele mai multe barbarisme nu trec "testul" articolului hotărît, adică este imposibil să le ataşezi una din formele de articol hotărît din limba română, fără a reieşi o monstruozitate lexicală.

    De exemplu englezismul "core" (pronunţat "cor") este folosit de multi internauţi în loc de românescul "nucleu", deşi ambele cuvinte au acelaşi înţeles. Ei bine, "core" nu va putea deveni niciodată un neologism acceptat pentru că el nu se poate articula corect. Forma articulată hotărît "coreul" este inacceptabilă pentru că vocalele e şi u formează un diftong, iar vocala e ar trebui sa dispară, dacă nu cumva se acceptă pronunţia "coreul". Însă dacă ea ar dispare s-ar păstra pronunţia corectă din engleză, dar ar apare confuzia între noul cuvînt şi unul deja existent, "cor", care semnifică un grup de persoane care cîntă împreună. Soluţia este bineînţeles renunţarea la barbarism şi folosirea cuvîntului "nucleu".

    O alta practică păguboasă a utilizatorilor de barbarisme este formarea pluralului acestora pornind de la forma la singular, la care adaugă unul din sufixele specifice pluralului în limba română, separat cu o cratimă (liniuţa " - ") de restul cuvîntului. Forma rezultată este grotescă, dar evident că pentru persoanele nefamiliarizate cu gramatica română acest lucru nu contează. De exemplu cuvîntul englezesc "controller" este folosit în exact această forma de multi internauţi, iar cînd vine vorba de fomarea pluralului ei scriu "controller-e". În limba română pluralul nu se face cu ajutorul cratimei, deci această variantă nu va fi niciodată acceptată în limba literară. Eventual, englezescul "controller" va putea intra în română doar în forma "controler" (fără "l" dublu), iar pluralul va fi "controlere". Un alt exemplu chiar mai sugestiv este cel al cuvîntului englezesc "layer" (plural "layers"), care se traduce în limba română prin "strat". Ei bine, mulţi utilizatori ai programelor de editare grafică folosesc barbarismul "layer", căruia i-au realizat şi un plural românesc cu adevărat barbar şi anume "layer-e". În acest fel ar trebui să existe doi termeni în limba română cu acelaşi înţeles, dintre care unul ("strat") să fie folosit exclusiv în situaţiile care nu privesc informatica, iar celălalt ("layer") sa intre în funcţiune cînd fraza care îl conţine are legătură cu informatica. Ridicolul acestei situaţii este perceput de orice om cu bun-simţ lingvistic. Trebuie înţeles de către barbarişti că folosirea cratimei nu este "machiajul" care permite mascarea unui barbarism în aşa fel încît acesta sa intre liniştit în limba română. Englezismele care nu se vor adapta perfect limbii române (inclusiv prin abandonarea cratimei în formarea pluralului sau în cazul articulării hotărîte) nu vor fi acceptate în vocabularul limbii literare.

    Respectarea regulilor limbii române este deci esenţială pentru ca un neologism să se integreze perfect în ea şi să fie acceptat ca un cuvînt cu "drepturi egale" cu ale celorlalte deja existente. Chiar dacă un număr mare de oameni folosesc zilnic un barbarism, asta nu înseamnă ca el va putea fi vreodată acceptat în limba literară dacă nu se pliază regulilor limbii române. Gramatica este o ştiinţă, iar cei mai în măsură să se pronunţe asupra ei sînt specialiştii, adică lingviştii. Nici un lingvist român de valoare nu va accepta vreodată ca să fie afectat caracterul fonetic al limbii române sau ca să fie introduse neologisme care se pot declina doar cu ajutorul cratimei. Limbajul scris practicat pe multe din forumurile româneşti este deci fundamental greşit şi nu va putea fi legitimat niciodată din punctul de vedere al gramaticii române. Cei care continuă să folosească barbarisme îşi fac rău lor înşişi, pentru că vor uita să scrie corect în limba română, iar modul lor "stricat" de a scrie nu va fi acceptat niciodată în limba literară. Consecinţele pentru ei se vor vedea mai tîrziu, atunci cînd vor avea de redactat un material oficial. Acesta va trebui scris conform cu normele gramaticale în vigoare, iar ei vor avea dificultăţi în a-l concepe şi vor trebui în ultimă instanţă să suporte consecinţele dezinteresului manifestat faţă de folosirea corectă a limbii lor materne.

UTILIZAREA  LIMBII  ROMÂNE  IN DOMENIUL INFORMATICII

    Dacă este să singularizăm un singur domeniu care este campion la importul de barbarisme acela este cel legat de tehnologia informaţiei. Informatica este o disciplină relativ nouă ale cărei baze au fost puse în USA în urmă cu cîteva zeci de ani. La fel ca în cazul oricărei discipline ştiinţifice a fost nevoie de alcătuirea unui jargon specific, cuprinzînd termenii necesari pentru a desemna precis noţiuni legate strict de domeniul nou-apărut. Însă dacă pînă atunci termenii ştiinţifici erau creaţi în special pe baza unor cuvinte greceşti sau latine, tocmai pentru a li se conferi un caracter de universalitate, în cazul informaticii s-a renunţat la această procedură şi s-au folosit de la început termeni preluaţi din limba engleză obişnuită, cea vorbită în viaţa de zi cu zi. Trebuie deci subliniat încă o dată spiritul practic al usamericanilor care au luat din vocabularul limbii engleze nişte cuvinte existente deja şi le-au (re)folosit pentru noţiunile pe care doreau sa le denumească. De exemplu atunci cînd a trebuit să fie denumit un dispozitiv care permitea interacţionarea mai uşoară cu calculatorul i s-a dat numele de "mouse", pentru că firul de conectare cu calculatorul făcea ca dispozitivul să semene cu un şoarece. Lumea s-a obişnuit foarte uşor cu acest nume şi nimănui nu i s-a părut ridicol. Procedura de numire a unor noţiuni din domeniul informaticii folosind cuvinte comune a continuat pînă în ziua de azi, fără ca sa declanşeze accese de ilaritate din partea nimănui.

    O mare parte din termenii informatici sînt deci cuvinte folosite de sute de ani în limba engleză, evident cu alte înţelesuri decît cele specifice calculatoarelor. Însă sensul principal a rămas cel folosit în limbajul obişnuit. Atunci cînd căutăm cuvîntul "mouse" în dicţionarul Merriam-Webster (referinţa supremă în domeniul dicţionarelor explicative englezeşti), prima definiţie este întotdeauna cea privitoare la micul mamifer binecunoscut. Dispozitivul de interacţionare cu calculatorul apare de-abia pe locul patru. Deci un englez care rosteşte cuvîntul "mouse" se poate referi fie la rozător (cel mai frecvent), fie la dispozitivul de indicare, în funcţie de contextul discursului său. Atunci cînd el intră într-un magazin de calculatoare şi îi spune vînzătorului că doreşte să cumpere un "mouse", vînzătorul nu izbucneşte într-un rîs incontrolabil, pentru că este evident că se referă la dispozitiv şi nu la rozătorul viu, deşi ambele au aceeaşi denumire.

    Această concordanţă între cuvintele obişnuite şi termenii informatici nu este înţeleasă de unii utilizatori români ai calculatoarelor, care susţin preluarea în bloc a tuturor termenilor informatici englezeşti, chiar dacă aceştia au în principal un caracter non-tehnic ("mouse", "thread", "core", etc.). În viziunea "barbariştilor" ("utilizatorilor de barbarisme") traducerea termenilor englezeşti în limba româna ar fi aproape o blasfemie şi ar duce la o stare de ilaritate (veselie) generală. Motivaţia introducerii termenilor englezeşti nu stă în picioare pentru că avem de-a face cu aplicarea unui dublu standard, adică folosirea unor "unităţi de măsura" diferite aplicate la nişte situaţii asemănătoare. Pe de o parte, un român ar trebui să se simtă prost dacă s-ar duce la un magazin de calculatoare din Bucureşti şi ar spune că vrea să cumpere un "şoarece", dar pe de altă parte acest lucru nu se aplică pentru un usamerican care ar cere să cumpere un "mouse" dintr-un magazin localizat în New-York. Care să fie explicaţia pentru standardul dublu de judecare a unor circumstanţe identice? Sînt vînzătorii români mai neserioşi decît cei usamericani şi izbucnesc în rîs din orice? Este cuvîntul românesc "şoarece" o traducere nepotrivită pentru cuvîntul englezesc "mouse"? Nu, nici una din aceste două ipoteze nu este cea care ne-ar permite înţelegerea motivaţiei barbariştilor. Şi asta pentru că nu se ia în considerare factorul psihologic introdus de barbarişti în ecuaţie. Ceea ce nu le convine lor este apropierea jargonului informatic de limbajul obişnuit, pentru că marea lor majoritate se mîndresc cu faptul că ştiu să folosească calculatorul, lucru socotit de ei ca fiind un semn de elevare intelectuală, care îi situează deasupra unei bune părţi a populaţiei. În momentul în care ei ar trebui sa vorbească despre folosirea calculatorului folosind cuvinte româneşti "banale", aura lor de "învăţaţi" s-ar diminua, pentru că orice "profan" şi-ar da seama că utilizarea calculatorului nu este cel mai greu lucru de pe pămînt, ci din contră unul din cele mai simple, odată ce sînt deprinse cîteva noţiuni de bază.

    Cuvîntul "mouse" este doar vîrful aisbergului de barbarisme care pluteşe pe "apele" limbii române, iar "vizibilitatea" sa (faptul că este foarte folosit) l-a făcut protagonistul principal al eforturilor barbariştilor de a-l "adapta" cît de cît limbii române, în condiţiile păstrării nealterate a formei sale originare. În limba engleză cuvîntul "mouse" nu respectă regula formării pluralului, el avînd un plural neregulat şi anume "mice". Ei bine, pluralul le-a dat mari bătăi de cap barbariştilor români, care au dat la iveală forme pe cît de ridicole, pe atît de distractive. Una din ele este "mouse-i" (pronunţată mauşi"), cu varianta "mousei" (pronunţată la fel, dar cu sufixul pluralului sudat la cuvînt). Căutarea pluralului perfect pentru "mouse" continuă şi în prezent pe forumurile româneşti, deşi cu un efort minim cei interesaţi ar fi putut descoperi că în Dictionarul Explicativ al Limbii Române (ediţia 1998) există deja cuvîntul "maus" (plural "mausuri") care desemnează tocmai dispozitivul de interacţionare cu calculatorul. Lingviştii care au redactat DEX au inventat cuvîntul "maus" şi l-au folosit în locul traducerii "şoarece", pentru ca astfel să împace "capra" gramaticii române (noul cuvînt este perfect adaptat acesteia) cu "varza" multora din utilizatorii români, care s-ar fi simţit jigniţi să spună că pun mîna pe un "şoarece" atunci cînd lucrează la calculator, spre deosebire de utilizatorii englezi care nu consideră că fac un lucru înjositor cînd folosesc "şoarecele" pentru a da comenzi calculatorului. Deşi varianta "maus" propusă în DEX este foarte bună şi merită să ramînă forma finală a cuvîntului în limba română, ea este respinsă de barbariştii din "aripa dură", hotărîţi să nu renunţe cu una cu două la englezismul "mouse". O metodă asemănătoare de inventare a unui cuvînt nou a fost folosită şi de mine atunci cînd am creat cuvîntul "hardisc", în locul englezismului "hard disk".

    Exemplele de cuvinte englezeşti non-tehnice folosite de barbariştii români în locul corespondentelor lor româneşti sînt nenumărate. Absolut orice cuvînt englezesc, indiferent cît de banal, este ridicat la rangul de termen din domeniul informaticii, iar termenul românesc corespondent este ignorat cu desăvîrşire, deşi de cele mai multe ori este mai uşor de scris şi de pronunţat. Oricine arunca o privire pe forumurile româneşti vede că în cadrul discuţiilor este folosit cuvîntul englezesc "link" în locul celui autohton "legătură", corespondentul său perfect. Deşi barbarismului "link" i s-a inventat un plural ("link-uri") care nu sună deloc bine în limbajul vorbit, el este totuşi preferat de mulţi cuvîntului corect ("legături"), pentru că "ruşinea" de a folosi un cuvînt a cărui pronunţie poate fi asociată cu denumirea populară a unei părţi a anatomiei umane ("cur") este mai mică decît aceea de a folosi un cuvînt socotit prea banal pentru moderna şi interesanta ştiinţă a informaticii. Nici măcar grotescul cuvintelor derivate din "link" ("a link-a", "link-ează", "link-at", etc.) nu îi face pe barbarişti să le tremure mîna cînd scriu, ei nedorind în ruptul capului să utilizeze cuvintele româneşti corecte ("a lega", "leagă", "legat", etc.). La fel stă situaţia şi în cazul cuvîntului englezesc "shortcut", aparţinînd limbajului obişnuit, care se traduce prin "scurtătură". În cele mai multe texte scrise în română şi disponibile pe internet este folosit barbarismul "shortcut", în locul cuvîntului românesc cu acelaşi înţeles. Englezii folosesc termenul "shortcut" în principal atunci cînd spun "to take a shortcut" ("a o lua pe scurtătură"), referindu-se bineînţeles la folosirea unei rute mai scurte pentru a ajunge la destinaţie. Tot englezii folosesc "shortcut" şi atunci cînd spun "to create a shortcut to a file" ("a crea o scurtătură către un fişier"), referindu-se la realizarea unei căi de acces rapid la un fişier. Cele două înţelesuri ale termenului "shortcut" nu intră în conflict unul cu celălalt şi în funcţie de context se deduce înţelesul adecvat. Acest mod de comportament normal nu este pe placul barbariştilor români, care ar dori ca atunci cînd este vorba de un text referitor la informatică să se folosească exclusiv englezismul "shortcut", iar în restul cazurilor să poată fi folosit "învechitul" scurtătură. Sau poate că le place atît de mult englezismul încît ei îl folosesc şi cînd merg cu maşina zicînd că "o iau pe shortcut" ? Tot în lumea forumurilor româneşti îşi face veacul şi barbarismul "nickname", adoptat cu braţele deschise de internauţii români, care nu ar folosi românescul "poreclă" pentru nimic în lume, deşi are acelaşi înţeles şi în plus este mai scurt şi mai uşor de scris decît corespondentul său englezesc.

    Discutarea fiecărui barbarism în parte ar fi interesantă din punct de vedere al analizei psihologice care ar încerca să descopere resortul ascuns al adoptării lui în locul cuvîntului românesc similar. De ce se foloseşte "thread" în loc de "fir" ? Cuvîntul "thread" este folosit de sute de ani de către croitoresele engleze cu înţelesul de "aţă" şi are sensul mai general de "fir". Nu este deci vorba de un termen tehnic nou apărut, ci de unul transferat din limbajul obişnuit în jargonul informatic pentru a desemna înşiruirea unor mesaje publicate pe un forum de discuţii. Nu există nici o motivaţie raţională pentru a nu folosi românescul "fir" în loc de "thread", mai ales că acesta din urmă este mai greu de scris şi de pronunţat. La fel, de ce se folosesc verbele imposibile d.p.d.v. gramatical "a share-ui" (pronunţat "a şărui"), " a host-a" (sau a "host-ui"), "a boot-a", în loc de variantele româneşti corecte "a partaja", "a găzdui" sau "a buta" ? Cu ce este mai bun englezismul "click" faţă de corespondentul său românesc "clic", prezent chiar şi în DEX?

    Descifrarea resortului care stă în spatele preferinţei barbariştilor români pentru englezisme neadaptate limbii române (greu de scris şi de pronunţat), poate fi realizată doar prin apelarea la ipoteze cu iz psihologic. Una din ele este evidentă, şi anume admiraţia fără limite în faţa limbii engleze, care este socotită superioară limbii române, deşi lucrurile stau în realitate tocmai invers. Folosirea unui simulacru de limbă engleză îi face poate pe unii internauţi să se simtă mai puternici, pentru că în subconştientul lor se simt mai apropiaţi de civilizaţia usamericană, din care şi-ar dori să facă parte cît mai repede. Există în cazul românilor o dorinţă latentă de a se lăsa cuceriţi, inclusiv la nivel lingvistic, de către naţiunile mai puternice? Se speră că prin grefarea nefericită de englezisme în română se poate crea impresia apartenenţei la civilizaţia anglo-saxonă ? Este cumva "îngenuncherea" limbii române în faţa celei engleze semnalul unui servilism lingvistic, care desăvîrşeşte opera "politicii în genunchi" exhibată cu nonşalanţă în ultimii ani de guvernanţii români faţă de cei usamericani ?

    Nimic nu ilustrează mai bine prosternarea unora din români în faţa limbii engleze decît barbarismul "site" (pronunţat "sait"), folosit de mulţi în locul cuvîntului românesc corect "sit" (pronunţat aşa cum se scrie). Cei care folosesc varianta "site" (plural "site-uri" - pronunţat "saituri") şi o apără cu înverşunare dovedesc că nu cunosc etimologia acestui cuvînt. El provine din limba latină, unde "situs" înseamnă în principal "aşezare" ("loc"). Din limba latină cuvîntul a trecut în limba franceză, dar sub o formă uşor modificată şi anume "site" (pronunţat "sit"), păstrîndu-se deci o pronunţie aproape de cea originară. În sfîrşit, englezii au preluat cuvîntul franţuzesc "site" şi i-au păstrat forma, dar evident că rezultatul a fost schimbarea pronunţiei, care a devenit "sait". Cuvîntul a circulat deci pe traseul latină-franceză-engleză cu modificări ale formei sau ale pronunţiei, dar asta nu îl poate face să fie privit ca un cuvînt englezesc pur, el rămînînd un cuvînt latin modernizat la trecerea prin limba franceză şi importat ulterior în limba engleză. Cum limba română este de origine latină, rezultă că forma "sit" este cea care trebuie folosită, nu varianta modificată ("site") existentă în limba engleză. Ar fi de un ridicol desăvîrşit ca limba română sa primească un cuvînt latin, nu din limba de origine (cu care se înrudeşte direct), ci prin intermediul unei limbi nelatine. Dar varianta "site" nu are numai "păcatul" că nu provine direct de la sursă, ci şi pe acela ca nu se adaptează limbii române. Conform caracterului fonetic al acesteia, cuvîntul "site" ar trebui să fie citit aşa cum se scrie şi s-ar crea confuzia cu pluralul cuvîntului care desemnează ustensila de bucătărie cunoscută ca "sită". Şi bineînţeles că formarea pluralului unui cuvînt românesc cu ajutorul cratimei ("site-uri") este incorectă d.p.d.v. gramatical. Limba română face parte din grupul limbilor neolatine alături de italiană, franceză, spaniolă şi portugheză. Pentru a desemna o locaţie pe internet în italiană există termenul "sito" (pronunţat "sito"), în franceză "site" (pronunţat "sit"), iar în spaniolă şi portugheză "sitio" (pronunţat "sitio"). Din motivele expuse mai sus, în limba română trebuie folosit termenul corect derivat din latină şi anume "sit".

    În concluzie, introducerea de cuvinte din jargonul informatic de limbă engleză în limba română trebuie să se facă în general doar pentru termenii strict tehnici, iar forma neologismelor rezultate trebuie să fie adaptată gramaticii limbii române şi să respecte caracterul fonetic al acesteia. De exemplu dispozitivul denumit "router" în limba engleză trebuie să fie denumit în limba româna "ruter". O situaţie particulară se întîlneşte în cazul cuvîntului englezesc "chip" (pronunţat "cip"). La origine acesta este un termen non-tehnic, ce poate fi tradus în română prin cuvîntul "aşchie". El a fost preluat din limbajul obişnuit în jargonul informatic pentru că redă foarte sugestiv aspectul procesoarelor, care sînt nişte "aşchii" (plăcuţe) de siliciu pe care sînt gravate microcircuite electronice. Traducerea termenului "chip" poate părea foarte simplă, pentru că termenul englezesc nu ar avea probleme să se integreze d.p.d.v. gramatical în limba română. Însă dacă el ar fi importat în forma originară s-ar crea o confuzie cu termenul "chip" ("faţă") care există deja în română şi este foarte folosit. De aceea varianta ideală pentru traducere este cuvîntul "cip", care seamănă bine cu originalul englezesc şi este adaptat şi limbii române. În mod similar cuvîntul "chipset" se traduce prin "cipset".

    Traducerea termenilor informatici englezeşti care provin din cuvinte uzuale (non-tehnice) este primul pas către aducerea informaticii mai aproape de utilizatorii români, în special cei începători. O bună parte a populaţiei româneşti percepe utilizarea calculatorului ca pe un lucru greu de înţeles şi asta pentru că se confruntă de la bun început cu două handicapuri, cel al lipsei cunoştinţelor în acest domeniu şi cel al neînţelegerii termenilor englezeşti, care trebuie învăţaţi pe dinafară. Traducerea termenilor non-tehnici i-ar ajuta foarte mult pe începătorii români şi i-ar pune pe picior de egalitate cu cei din USA sau Anglia, care nu au în faţă decît bariera cunoştinţelor, nu şi pe cea a unui limbaj complet străin. Timpul ciştigat în acest fel le-ar permite începătorilor români să aprofundeze sensul termenilor tehnici, cei care trebuie cu adevărat înţeleşi pentru a avansa în descoperirea lumii calculatoarelor.

PROMOVAREA  FOLOSIRII  LIMBII  ROMÂNE  CORECTE

UNIVERSALITATEA  LIMBII  ROMÂNE

    Cel mai convingător argument în sprijinul superiorităţii limbii române faţă de orice altă limbă vorbită pe glob este caracterul ei fonetic aproape perfect, care se traduce prin corespondenţa nemijlocită între semn (literă) şi sunetul semnificat de acesta. În limba română o literă se pronunţă întotdeauna în acelaşi fel, indiferent de locul ei în cadrul cuvîntului. A se compara acest lucru cu limba engleză, unde o aceeaşi literă se pronunţă diferit în funcţie de locul precis ocupat în cuvînt. De exemplu litera "A" din cuvîntul englezesc "can" se pronunţă de fapt "e", litera "a" din cuvîntul "able" se pronunţă "ei", litera "a" din cuvîntul "car" se pronunţă "a", iar litera "a" din cuvîntul "motherboard" nu se pronunţă deloc. Alt exemplu sugestiv este litera "E"  care în cuvîntul englezesc "secret" se pronunţă "i", în timp ce în cuvîntul "pen" se pronunţă "e". Dar nu numai vocalele prezintă diferenţe importante de pronunţie în engleză, ci şi consoanele. Litera "S" se pronunţă "s" în cuvîntul "sea", însă se pronunţă "ş" în "sure" sau "z" în "desert". O altă particularitate a limbii engleze care o face dificil de învăţat este şi faptul că unele cuvinte care sînt scrise identic se pronunţă diferit. De exemplu cuvîntul "live" poate fi folosit ca adjectiv şi atunci se pronunţă "laiv" ("live broadcasting" - "transmisiune directă"), sau poate fi folosit ca verb ("a trăi") şi atunci se pronunţă "liv" ("they live here" - "ei trăiesc aici")

    O persoană care învaţă limba română nu trebuie decît să audă un anumit cuvînt şi va şti să îl scrie imediat. În limba engleză acest lucru nu este suficient, trebuie ca pentru fiecare cuvînt să fie învăţat şi modul în care se scrie acesta, tocmai pentru că există cuvinte care se pronunţă la fel dar se scriu în mod diferit. Oricine a vizitat forumurile de pe internet în limba engleză a văzut că înşişi vorbitorii nativi ai acestei limbi au dificultăţi în a scrie corect unele cuvinte, care sînt de altfel foarte des folosite. Una din cele mai răspîndite greşeli de scriere este cea a cuvîntului "than" ("decît"), care este frecvent scris "then" ("atunci"), pentru că deşi semnifică lucruri complet diferite, ambele cuvinte se pronunţă exact la fel. Altă greşeală des întîlnită pe forumurile englezeşti este scrierea cuvîntului "separate" ca "seperate", în acest caz pronunţia fiind aceeaşi, însă al doilea cuvînt neexistînd de fapt în dicţionar. Dificultatea scrierii corecte în limba engleză face ca de multe ori pe forumuri să apară scris după unele cuvinte "(sp?)", ceea ce indică faptul că autorul mesajului (de cele mai multe ori avînd engleza ca limbă maternă) nu este sigur de modul în care se scrie corect cuvîntul respectiv. În fapt ortografia (scrierea corectă - "spelling") este o disciplină atît de importantă pentru limba engleză, încît există concursuri şcolare chiar de nivelul olimpiadelor pentru testarea cunoştinţelor şi asta nu numai la clasele mici. Pentru vorbitorii de limbă română astfel de concursuri nu îşi au rostul, neexistînd o diferenţă între literele care se aud la pronunţia unui cuvînt şi cele din care este el scris.

    Înşişi vorbitorii nativi de engleză şi-ar dori ca engleza să fie o limbă fonetică precum româna, tocmai pentru că le-ar uşura mult exprimarea şi i-ar scăpa pentru totdeauna de coşmarul corectitudinii ortografice care îi bîntuie de fiecare dată cînd scriu ceva. Este adevărat că există softuri speciale de verificare a ortografiei engleze, însă ele nu sînt întotdeauna la îndemînă sau nu este timp pentru rularea lor. Tocmai din cauza asta unii usamericani (în special tinerii), încearcă să impună pe internet folosirea unor variante scrise al cuvintelor englezeşti care să respecte criteriul fonetic şi nu pe cel ortografic. Astfel cuvîntul "cause" este uneori scris "cuz", "was" este scris "wuz", "says" este scris "sez", etc.. Iată deci că în timp ce românii încearcă să "anglicizeze" limba română pentru a o face mai "interesantă", prin importul masiv de neologisme englezeşti nedaptate gramaticii române, usamericanii încearcă să "românizeze" limba engleză pentru a o face mai practică, dorind să o transforme într-o limbă fonetică, lucru contrar regulilor gramaticale engleze.

    Limba română are o particularitate care îi consolidează şi mai mult caracterul fonetic, anume prezenţa diacriticelor. Aceste semne se adaugă unor litere latine (a, i, s, t) pentru a semnala o modificare a pronunţiei lor. În acest fel româna poate să menţină relaţia "o literă - un sunet" şi pentru sunete pentru care nu există literele corespondente în alfabetul latin. În timp ce engleza foloseşte grupuri de două litere pentru aceste sunete ("eh", "uh", "sh", "tz"), limba română foloseşte cîte o singura literă (ă, î, ş, ţ) pentru fiecare sunet. Deşi diacriticele le par unora ca fiind o caracteristică arhaică sau un semn al înrudirii românei cu unele limbi balcanice (turca în special), ele reprezintă de fapt o adaptare a alfabetului latin la specificul limbii române, o limbă modernă care a evoluat odată cu poporul ce o vorbeşte, în timp ce evoluţia latinei s-a încheiat demult. Faptul că româna foloseşte o singură literă (modificată cu ajutorul diacriticelor) în loc de un grup de două litere întăreşte şi comparaţia dintre limbă şi un organism viu, pentru că aşa cum se ştie toate organismele vii încearcă să atingă un grad cît mai mare de eficienţă energetică, adică să realizeze o acţiune cu un consum energetic cît mai mic. Diacriticele vin mai ales în sprijinul scriitorilor permiţîndu-le să îşi reducă efortul fizic (prin scrierea unei litere în loc de două) şi astfel să îşi conserve resursele energetice, care devin astfel disponibile pentru un travaliu de durată mai lungă.

    Atunci cînd se discută despre caracterul fonetic al limbii române nu trebuie omise modificările ortografice recomandate de Academia Romana (AR) în anul 1993, care induc o excepţie în ceea ce priveşte regula "un sunet - o literă" existentă în limba română. Astfel prevederea ca "sunetul î să se redea în scris prin literele â şi î în funcţie de poziţia lor în cuvînt" este de o absurditate nemărginită, venind să submineze punctul forte al limbii române şi anume caracterul ei fonetic perfect. Motivaţia care a stat la baza recomandării a fost de ordin sentimental şi nu ştiinţific. S-a spus că folosirea în exclusivitate a literei î maschează originea latină a unor cuvinte româneşti şi astfel poate fi pusă la îndoială originea latină a limbii române. Însă simplul fapt că de exemplu cuvîntul "cîine" nu seamănă prea bine cu cuvîntul latinesc "canis" din care este derivat nu duce automat la concluzia ca româna nu este o limbă latină. Caracterul latin al limbii române este demonstrat în principal de structura ei gramaticală şi abia apoi de multele cuvinte româneşti care seamănă mult cu omoloagele lor latine. Pe de altă parte conform recomandărilor AR cuvîntul "rîu" ar trebui scris "râu", iar acest lucru nu face decît sa-i ascundă originea latină (cuvîntul "rivus"), lucru valabil şi pentru "fân", cuvînt provenit din latinescul "fenum". Există multe alte situaţii care demonstrează că folosirea lui â în loc de î este contrară etimologiei (originii) cuvîntului. Un alt efect nefast al modificării ortografice din 1993 este faptul că pentru anumite cuvinte forma lor scrisă trebuie învăţată pe de rost. De exemplu cuvîntul "reîntîlnire" ar trebui scris "reîntâlnire", dar mulţi vor aplica automat noua regulă impusă de AR (sunetul "î" din interiorul cuvîntului să fie scris "â") şi îl vor scrie greşit "reântâlnire". Se vede deci că modificările ortografice recomandate de AR nu fac decît să creeze confuzie în mintea vorbitorilor de română şi să îngreuneze procesul de învăţare şi scriere a limbii de către români sau străini. În concluzie motivaţia AR pentru folosirea a două semne (î şi â) pentru acelaşi sunet nu stă în picioare, pentru că nu este coerentă cu ea însăşi. Cealaltă recomandare a AR ("prezentul indicativ al verbului a fi să fie scris şi pronunţat : sunt, suntem, sunteţi în loc de sînt, sîntem, sînteţi") este un nou exemplu de sentimentalism adus la rangul de ştiinţă. Varianta "sînt" s-a impus de foarte multă vreme prin folosirea de zi cu zi a limbii, tocmai pentru că este mai uşor de pronunţat decît "sunt" şi permite o cursivitate mai mare a exprimării vorbite. Modificările ortografice recomandate de AR în 1993 nu au nici o bază ştiinţifică sau raţională, iar pentru binele limbii române prezente şi viitoare, ele nu trebuie folosite.

    Una din promisiunile încă neîmplinite ale erei informaticii este comunicarea directă prin voce între om şi maşină. Deşi s-au făcut eforturi mari în acest sens, iar tehnologia actuală permite oricărui calculator apărut relativ recent să ruleze softuri de recunoaştere vocală ("voice recognition") sau de citire de text ("text-to-speech"), rezultatele sînt departe de aşteptari şi asta tocmai pentru că aceste softuri au fost concepute pentru limba engleză. Maşinile au nevoie ca datele care le sînt furnizate ("input") să fie foarte clare pentru ca prin prelucrarea lor să fie produse rezultate corecte ("output"). Ele nu au flexibilitatea creierului uman care învaţă să lucreze foarte uşor cu excepţiile de la regulile gramaticale, alegînd varianta corectă în funcţie de context. Citirea textelor în limba engleză de către calculatoare a dus în cele din urmă la rezultate mulţumitoare, dar asta numai după un efort foarte mare din partea programatorilor, care au trebuit să ia în calcul toate particularităţile de exprimare vocală a limbii engleze ce decurg din lipsa de corespondenţă între cuvîntul scris şi cel vorbit. Succesul relativ obţinut se datorează însă şi faptului că datele pe care le prelucrează calculatorul nu sînt variabile, adică avem de-a face cu un text scris, iar calculatorul trebuie doar să recunoască literele care compun un cuvînt şi apoi să îl rostească, de-abia aceasta a doua etapă fiind mai dificilă, pentru că aşa cum am spus mai sus pronunţia unei litere diferă în funcţie de poziţia ei în cadrul cuvîntului.

    În cazul recunoaşterii vocale progresele făcute nu sînt atît de importante, pentru că aici intervine factorul uman cu variabilitatea sa intrinsecă. Fiecare om are o voce unică, nemaîntîlnită la altcineva, care este caracterizată de amplitudine, timbru şi tonalitate. Pe lîngă aceste caracteristici care ţin mai mult de conformaţia anatomică, fiecare om are şi un anume fel unic de a vorbi, caracterizat de viteza cu care vorbeşte, de inflexiunile vocii şi de dicţie (claritatea pronunţiei). Toate aceste particularităţi pot produce dificultăţi de comunicare chiar şi între oameni, pentru că nu este uşor sa înţelegi ce spune cineva care vorbeşte prea repede sau pronunţă cuvintele în mod neclar, însă urechea şi creierul uman reprezintă un tandem mult mai bine adaptat la receptarea vocii şi interpretarea conţinutului ei decît tandemul "microfon - soft de recunoaştere vocală". A pune la punct un program care să interpreteze corect cuvintele în limba engleză spuse de mai mulţi oameni este un lucru care s-a dovedit foarte greu, iar rezultatele sînt pe măsură, adică neconcludente. Fiecare soft de recunoaştere vocală (de ex. cel inclus în MS Office 2003, bazat pe motorul de recunoaştere vocală produs de Microsoft) are nevoie de o antrenare prealabilă pentru o anumită voce, tocmai pentru ca să poată lua în calcul caracteristicile sonore ale vocii respective atunci cînd trebuie să interpreteze conţinutul mesajului vorbit. Chiar şi aşa rezultatele sînt de multe ori nesatisfăcătoare, existînd chiar şi situaţii în care diferenţa dintre cuvîntul rostit de om şi cel "ghicit" de calculator dă naştere la situaţii ilare (rizibile). Softul poate fi folosit cu rezultate ceva mai bune atunci cînd este vorba de unele comenzi simple, însă dictarea unui text pune numeroase probleme, tocmai din cauza faptului că limba engleză îl pune în dificultate pe calculator în situaţiile neclare, de exemplu atunci cînd trebuie să aleagă din mai multe cuvinte care se pronunţă la fel, cuvîntul care se potriveşte sensului textului dictat. Dacă mai adăugăm şi faptul că majoritatea oamenilor care nu sînt vorbitori nativi de engleză au probleme în a pronunţa cuvintele englezeşti respectînd intonaţia şi accentul corect, atunci este de înţeles de ce softurile de recunoaştere vocală nu sînt foarte folosite în momentul de faţă. Unele din dificultăţile pe care trebuie să le surmonteze calculatorul în sarcina sa de a vocaliza corect limba engleză scrisă sînt prezentate într-un articol de pe situl Societăţii Americane de Lingvistică. Argumentele din articol pot fi verificate cu orice soft de tipul text-în-voce ("text-to-speech").

    Utilizarea limbii române pentru comunicarea cu calculatorul ar face mult mai uşoară interacţiunea dintre om şi maşină. Dat fiind caracterul fonetic al limbii române, citirea unui text de către calculator nu ar întîmpina nici o dificultate din partea acestuia, pentru fiecare literă existînd un singur sunet care trebuie memorat de către softul calculatorului. Chiar şi în ceea ce priveşte recunoaşterea vocală lucrurile ar fi mult mai simple în cazul folosirii limbii române, pentru că "auzind" un anumit cuvînt românesc calculatorul poate să deceleze foarte uşor literele din care este format acesta şi apoi să-l identifice cu mare precizie, nemaiexistînd incertitudinile determinate de cuvintele care se rostesc la fel dar se scriu în mod diferit, aşa cum se întîmplă în cazul limbii engleze.

    Ţinînd cont de toate argumentele în sprijinul superiorităţii intrinseci a limbii române faţă de limba engleză care au fost prezentate mai sus, este cel puţin stranie atitudinea multor români care îşi consideră limba maternă ca fiind o limbă de categoria a doua, inferioară celei engleze. Admiraţia fără limite faţă de limba engleză este probabil datorată necunoaşterii caracteristicilor lingvistice ale acestei limbi. Oricine vizitează forumurile româneşti este uimit de numărul mare de cuvinte englezeşti din mesajele internauţilor, ca şi cum românilor le-ar fi ruşine să-şi vorbească propria limbă şi ori de cîte ori au posibilitatea folosesc cuvinte englezeşti în locul celor româneşti. Însă o privire mai atentă asupra conţinutului mesajelor postate pe forumuri arată că de fapt "fanii" neînduplecaţi ai limbii engleze nu sînt niciodată cunoscători în profunzime ai acestei limbi, ci posedă doar o cunoaştere de suprafaţă, care se limitează la cititul şi scrisul unor cuvinte frecvent folosite, uneori fără a le înţelege pe deplin sensul lexical. Cea mai mare parte dintre ei nu ştiu să se exprime coerent în scris în limba engleză, dovadă fiind numeroasele greşeli de exprimare atunci cînd încearcă să scrie o frază, nu numai cuvinte disparate. O altă dovadă a superficialităţii cunoaşterii englezei de către cei mai mari "fani" ai ei este faptul că secţiunile în limba engleză ale forumurilor româneşti (acolo unde ele există) sînt pustii, tocmai pentru că aici s-ar vedea clar gradul redus de stapînire a limbii engleze de către majoritatea internauţilor şi nimeni nu doreşte să-şi expună ignoranţa în văzul tuturor. Reiese clar de aici că "fanii" limbii englezei o dispreţuiesc în interiorul lor la fel de mult ca şi pe limba română, din moment ce nu îşi dau silinţa de a o învăţa în mod corespunzător, lucru care nu ar necesita un efort prea mare. Cheia scrierii corecte în engleză este înainte de toate scrierea corectă în romană, pentru că aceia care scriu greşit în română vor face la fel şi în engleză, deoarece ei nu înţeleg necesitatea respectării regulilor gramaticale proprii fiecărei limbi.

    Internauţii anglofoni refuză să gîndească pe termen lung şi nu îşi dau seama că ei vor fi primii care se vor plînge de abundenţa cuvintelor englezeşti în română. Şi asta pentru că ei cunosc bine doar cuvintele din jargonul informatic, dar în momentul în care vor apare în limbajul uzual multe englezisme din alte domenii (medicină, economie, industrie, artă, etc.) nu vor putea să le înveţe pe toate şi se vor face de rîs atunci cînd nu le vor înţelege sensul şi pe deasupra le vor scrie greşit. Cei care stau mult pe internet învaţă cum se scrie "site" pentru ca îl întîlnesc frecvent, însă asta nu înseamnă că le va conveni atunci cînd vor trebui sa înveţe cum se scriu termeni folosiţi în jargonul economic de limbă engleză, precum "supply", "income" sau "expenditure", dacă aceste cuvinte vor începe să fie folosite în textele româneşti în detrimentul corespondentelor autohtone ("ofertă", "venit", "cheltuială"). De fapt aceste lucruri se întîmplă şi acum, de exemplu în cazul cuvîntului "poll" ("sondaj de opinie"), folosit frecvent pe forumuri, care de multe ori este scris greşit de internauţi sub forma "pool", cuvînt cu un sens ("baltă") complet diferit faţă de cel intenţionat. O altă greşeală frecvent întîlnită pe forumuri este considerarea unor cuvinte româneşti care există în vocabular de multă vreme ca fiind importuri recente din engleză. În acest sens există mulţi internauti (dacă nu chiar majoritatea) care cred că "forum" a pătruns în limba română doar de cîţiva ani, odată cu apariţia forumurilor online de pe internet, cînd în fapt el există în română de mai bine de un secol. Pluralul lui "forum" nu este deci scris "forumuri" aşa cum ar fi corect, ci este scris "forum-uri", după regula inventată de internauţii anglofoni, conform căreia un englezism face pluralul din forma sa la singular la care se aduga terminaţia "uri" despărţită de cuvînt printr-o cratimă. Dependenţa de cratimă pentru articularea şi formarea pluralului îi face pe internauţii anglofoni să facă tot felul de greşeli ortografice ("text-ul", "regulament-ul", "avatar-ul"), în toate aceste cazuri formele corecte fiind scrise fără cratimă, pentru că este vorba de cuvinte deja existente în română de multă vreme. Din cauza potenţialului mare al englezismelor de a afecta structura internă a limbii române şi de a crea confuzii ortografice grave trebuie importate numai cuvintele englezeşti care nu au corespondent în română (sau al căror corespondent nu poate fi creat din cuvinte româneşti deja existente), iar importarea trebuie însoţită de adaptarea cuvintelor la specificul gramaticii româneşti.

    Există din păcate impresia larg răspîndită că o limbă străina (engleza, în speţă) poate fi învăţată doar urmărind filme (artistice sau de desene animate) subtitrate şi citind materiale scrise existente pe internet. Sigur că un grad de înţelegere a limbii străine se obţine în acest fel, însă el este total necorespunzător şi nu ridică pe nimeni la nivelul de cunoscător al limbii în cauză. Învăţarea sistematică a limbii este astfel neglijată complet, fiind socotită inutilă, ceea ce este o greşeală majoră. Desigur că filmele te pot ajuta sa îţi faci un bagaj de cuvinte şi să înveţi în acelaşi timp pronunţia lor, însă ele nu te pot învăţa să scrii cuvintele pe care le auzi şi cum să le foloseşti pentru a alcătui cu ele propoziţii corecte. Învăţarea scrisului unei limbi străine citind materiale de pe internet este o mare iluzie, pentru că majoritatea internauţilor citesc doar articole referitoare la informatică, domeniu care foloseşte un jargon special, cu un număr limitat de cuvinte, care pe desupra au uneori sensuri diferite faţă de utilizarea lor în viaţa de zi cu zi. Articolele tehnice folosesc de obicei un limbaj sec, adaptat funcţiei de descriere şi explicare, care nu are nici pe departe bogăţia limbajului viu folosit în conversaţii sau în literatură. Învăţarea adevărată presupune stăpînirea gramaticii şi citirea multor lucrări cu caracter literar, singurele care pot dezvălui bogăţia unei limbi, permiţînd în acelaşi timp dezvoltarea capacităţii de a scrie corect.

    Limba română este o limbă care îi ajută mult pe scriitori, pentru că ea permite concentrarea gîndirii exclusiv pe conţinutul ideilor pe care dorim să le exprimăm şi lăsarea deoparte a grijii pentru corectitudinea ortografică, pentru că aceasta este implicită. În epoca internetului, în care exprimarea în scris este la îndemîna tuturor, limba română este unealta pefectă pentru oricine doreşte să îşi descopere şi exploateze creativitatea.

ANEXA 1 : COMENTARII  PE  MARGINEA  ACESTUI  MATERIAL

ANEXA 2 : DISCUŢIE  PE  FORUMUL  TSK  DESPRE  ACEST  MATERIAL (fişier local de 1,1 MB)

Atenţie, acest forum a fost unul ce a permis o libertate de limbaj absolută, prezentă şi pe firul menţionat.

Copyright © MUNTEALB. Toate drepturile rezervate. All rights reserved. Tous droits réservés.

Toate materialele de pe acest sit sînt originale şi sînt scrise de MunteAlb (Alexandru Bogdan Munteanu).

Reproducerea materialelor (integrală sau parţială) fără acordul autorului intră sub incidenţa Legii privind Dreptul de Autor.

Alegerea terminologiei este explicată în materialul Limba Română în Epoca Informaticii.

Situl se găseşte la adresa :  http://muntealb.bravehost.com